După războiul Crimeii, în care marile puteri europene au vandalizat din nou, prin război, teritoriul românesc, occidentalii au decis să permită românilor să își decidă singuri soarta, dar … numai în anumite condiții.

Însă voința marilor puteri nu avea să sperie pe români, care erau pregătiți de fapte mari. Adunările ar fi trebuit să aleagă doi domnitori în cele două țări românești.

Planurile însă aveau să fie dejucate cu multă istețime de către români: pe 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor la Iași, pentru ca mai apoi, pe 24 ianuarie 1859, să fie ales ca domnitor și la București.

Interesant este că în ambele cazuri presiunea poporului a constituit principalul factor determinant. La momentul voturilor românii din cele două mari orașe se aflau în stradă, pregătiți să înăbușe orice încercare de trădare din partea celor puși să înfăptuiască istoria.

Decizia românilor a căzut ca o piatră peste capitalele celor trei mari imperii. Intervenția armată era iminentă și românii trebuiau să fie puși la punct. Un rol determinant l-a avut însă Napoleon al III-lea, care a susținut energic decizia luată. Nedorind să se implice într-un conflict cu puterea armată a Franței, cumulată cu determinarea românilor, marile imperii au fost obligate să accepte situația, deși o vedeau ca pe una de moment.

Dar nu asta aveau în plan românii. Odată înfăptuită unirea, Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri draconice care aveau menirea să aducă puterea românilor.

Astfel s-a acordat drept de vot acestora: deși nu universal, era cu siguranță cel mai modern din lume; românilor, în marea lor majoritate țărani, li s-a acordat pământ ca să se poată întreține; au fost înființate școli; pământul bisericilor a fost confiscat pentru a putea fi împărțit celor mai săraci.

Trebuie românii să știe că la acel moment, după aproape două sute de ani de ocupație fanariotă, o bună parte din avuția națională fusese pusă în folosul bisericelor străine, iar importante resurse erau trimise în afară țării.

Cuza avea nevoie să formeze un stat puternic și sigur pentru români. Deciziile sale au fost dure și au dus la protestul foștilor ocupanți străini, care delapidau încă țara sub diverse forme. Acestuia nu i-a păsat și a trecut la formarea rapidă a unei armate proprii, deși acest lucru era interzis cu desăvârșire.

Dincolo de opoziția externă, Cuza a dispus și de o puternică opoziție internă. Trei tabere politice principale se formaseră la acel moment. Una era reprezentată de apropiați de ai lui Cuza și care considerau că doar prin impunerea unei dictaturi personale marile reforme necesare țării se puteau realiza. Alte două tabere erau liberalii și conservatorii, adică “roșii” și “albii”. Ironia face că în scurt timp ultimele două aveau să se unească într-o alianță nefirească cu scopul expres de a opri domnia lui Cuza și de a instaura un domnitor străin. Liberalii conduși de I.C. Brătianu considerau că vechile familii domnitoare românești nu erau capabile să conducă țara ca urmare a corupției în care se scăldaseră până la acel moment. Ideea unui domnitor străin nu era deloc una nouă și se ceruse încă dinainte de 1859 o astfel de soluție.

Dubla alegere a lui Cuza a reprezentat doar o etapă în atingerea idealului național al românilor. Trebuie precizat, în ciuda realităților de astăzi, că românii au fost printre primele popoare care și-au format un stat pe criterii exclusiv naționale. Acest lucru înseamnă că există un element fundamental care îi unește pe toți cetățenii: limba română. Acest atribut este unul definitoriu pentru populația care locuiește în și în jurul munților Carpanți, cu un areal foarte bine determinat de limite geografice.

Dincolo de timp istoria este privită altfel, prin prisma marilor realizări și nu prin detaliile momentului. Astfel alegerea lui Cuza a fost un moment divin al națiunii române, dar imediat după actorii politici nu au fost în stare să se ridice la înălțimea momentului pe care chiar ei îl creaseră. A început o luptă acerbă pentru putere și nu pentru drepturile românilor. Partidele politice, mai ales după instaurarea dictaturii personale, au început o amplă campanie, pe plan intern și pe plan extern, pentru discreditarea lui Cuza și care în cele din urmă avea să producă efecte, iar domnitorul să părăsească tronul țării în 1866.

Misiunea lui a fost îndeplinită și era nevoie ca un nou personaj să intre în scenă.

extras din cartea scrisă de Lulea Marius Dorin: VISUL UNEI NAȚIUNI: ROMÂNIA MARE! Istoria subiectivă a românilor de la 1821 și până în prezent.