1 decembrie 1918 reprezintă Ziua Victoriei unei națiuni: cea română. Evenimentele de atunci produc consecințe și astăzi, când România se află aproape de granițele sale firește, dacă ar fi să luăm în considerare și unirea iminentă cu Republica Moldova.

Pe 16 mai 1812, în urma unui crunt și de durată război purtat de imperiul otoman și cel țarist, în principal pe teritoriul românesc, se hotăra, peste dorința românilor, împărțirea Moldovei lăsată moștenire de către Ștefan cel Mare în două părți. Imperiul Țarist avea să ocupe cu vremelnicie partea situată la est de Prut, actuala Republică Moldova, și să înceapă o politică dură de asimilare și de exterminare a identității majoritar românești din regiune.

Povestea frumoasă a Unirii avea să înceapă însă din 1821, o dată cu revoluția lui Tudor Vladimirescu, român patriot, un bun politician și administrator deosebit, un ostaș de frunte. A fost pentru prima dată  când românii și-au cerut drepturile și s-au lansat ideile principale ce au fundamentat ideologic statul român.

În 1848 revoluțiile pașoptiste din cele trei provincii românești au reprezentat în realitate cea mai vizibilă aspirație spre libertate, drepturi și dorință de unire a tuturor românilor. Discriminați și ținuți în neștiință și sărăcie pe pământurile lor, românii au ieșit să își ceară drepturile.

Unirea tuturor provinciilor locuite majoritar de către națiunea română a devenit proiectul de fundament al statului român. Primul pas avea să se facă prin dubla alegere a lui Ioan Cuza, în prima lună a anului 1859, ca și domnitor peste Moldova și Țara Românească. Deși nu asta își doreau puterile dominatoare ale regiunii, respectiv imperiul otoman, habsburgic și cel țarist, fruntașii români, antrenați pe baricadele revoluției pariziene, au înfruntat orice risc extern și au decis ca peste Moldova și Țara Românească să domnească același om. Un sprijin deosebit a venit din partea Franței, ce a susținut interesele românești de la acel moment și care concurau cu viziunea de securitate în regiune a lui Napoleon: un stat românesc puternic în calea expansiunii militare a imperiului rus spre Europa.

În 1866 domnia lui Cuza avea să se sfârșească, pe tronul țării fiind adus un rege: Carol I. Acesta a continuat reformele lui Cuza de consolidare a noului stat român. Dar la acel moment regatul României nu era independent: politica externă a țării, dar și o parte din politica internă se decidea de către imperiul rus și cel otoman. Dorința de independență era mare, căci resurse importante se scurgeau din regat către puterile dominatoare și limitau dezvoltarea. În 1877 Carol I conduce armata română către victorii militare importante ce aveau să ne garanteze prin tratatele de după război, independența țării. Acum regatul României se afla din punct de vedere al politicii internaționale pe picior de egalitate cu marile puteri.

Însă trei provincii importante încă se aflau în afara teritoriului național: Transilvania și Bucovina ocupate de Austro-Ungaria și Basarabia furată de ruși.

Pe 28 iulie 1914 avea să pornească primul război mondial. Marile puteri ale Europei se afla în colaps sub presiunea mișcărilor naționale. Pe de o parte s-au situat Franța, Italia, Grecia, Statele Unite ale Americii, Marea Britania și Rusia, pe de cealaltă parte Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Fiecare dintre tabere avea ca interes acapararea de noi teritorii.

Dar România nu avea să intre în război încă din 1916, pe de o partea datorită reținerii lui Carol I de a lupta contra propriei familii, datorită incapacității militare la moment a României, dar mai ales pentru că Imperiul Țarist a refuzat orice intervenție a României în conflict datorită planurilor urmărite.

Politicienii români ai vremurilor au exprimat în clar care sunt condițiile: Transilvania și Bucovina să fie eliberate de sub jugul austro-ungar. Rusia nu își dorea acest lucru deoarece o României puternică ar fi pretins apoi la Basarabia, pământ locuit de români din cele mai vechi timpuri. În 1916 însă situația pe front s-a dovedit dezastruoasă pentru puterile Antantei. Intervenția armatei române devenise o necesitate pentru salvarea de la colaps prin deschiderea unui front în estul continentului.

Pe 27 august 1916 armata română avea să treacă munții în condiții extrem de dificile. Aliații promiseseră ajutor logistic și de tehnică militară, însă acest angajament nu a mai fost respectat: ostașul român s-a trezit în fața mitralierei germane doar cu baioneta. Mai mult decât atât: promisiunea armatei țariste de a proteja teritoriul românesc pe flancul sudic, dinspre Bulgaria, nu a fost îndeplinită. Astfel că România s-a văzut forțată să lupte pe două fronturi și să disloce în condiții grele de toamnă-iarnă trupe din Carpați pentru a le duce la Dunăre. Dar lucrurile nu s-au oprit aici: armata țaristă avea să se transforme din partener în inamic. În 1917 bolșevicii aveau să pună mână pe putere și să creeze dezordine în imperiul rus. Regimul condus de țar avea să fie înlăturat pentru ca la jumătatea lui 1918 Țarul Nicolae al doilea, împreună cu toată familia, să fie executat de un pluton bolșevic cu știința și cu aprobarea lui Lenin.

În aceste condiții armata română avea să piardă teritorii importante și în anul 1917 întreaga administrație să se mute la Iași, Bucureștiul fiind ocupat pe 6 decembrie 1916. La acel moment teritoriul regatului se reducea doar la partea de Moldovă situată mai sus de Focșani.

În 1917 trupele germano-austriece aveau să fie oprite pe linia carpaților și pe Siret. În lunile iulie-august 1917 brava armată română avea să dispună de victorii răsunătoare la Mărăști, Mărășești și Oituz. Puterile Centrale aveau să fie înfrânte și expansiunea oprită.

Nimeni nu visa însă la acel moment că într-un an de la un petic de pământ România avea să revină și să se extindă peste noi teritorii. Însă voința românilor a depășit orice așteptare.

În decembrie 1917 armata română avea să treacă în Basarabia, acolo unde revoluționarii bolșevici prăduiau teritoriul. Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării din Basarabia, reunit la Chișinău, format din cei mai importanți lideri politici din regiune, aveau să decidă Unirea pe veci cu regatul României. Pe 15 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei avea să facă același lucru și să decidă alipirea la regat.

La câteva zile diferență, pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, peste o sută de mii de români s-au adunat, să decidă Unirea cu Țara. A fost momentul de aur al națiunii române, atunci când toți au lăsat deoparte diferențele și au ales să fie împreună. La Adunarea Națională s-a decis ca Transilvania să se unească necondiționat cu regatul. România avea la acel moment toate teritoriile locuite majoritar de populație românească în componență.

În 1919, pentru garantarea noilor frontiere, armata română avea să cucerească Budapesta, scopul principal fiind de înlocuire a regimului maghiar bolșevic care pretindea teritoriilor României. Cu armata română la Budapesta, în cadrul negocierilor de după război, politicienii români au putut să își susțină poziția. La acel moment Rusia ieșise din conflagrație dar nu a fost niciodată mulțumită de revenirea Basarabiei.

1 decembrie 1918 reprezintă o poveste frumoasă a românilor, ce au putut demonstra că numai prin propria voință și prin unitate, au reușit să impună unor mari puteri deciziile de unire și independență. Și astăzi, ca și atunci, doar voința celor două maluri de Prut stă în calea Unirii. Nu factorii externi au puterea de a se opune ci mai ales interesele meschine și lipsa unor conducători cu viziune.

Dar vor reveni în curând acele vremuri când mari români vor re-aduce Basarabia Acasă.