De ce nu iubim Rusia. Episodul I. Războiul ruso-turc 1768-1774. Ruperea Moldovei prin anexarea zonei de Nord de către Imperiul Habsburgic

Pe fondul unei profunde crize a Imperiului Otoman, Imperiul Ţarist şi-a manifestat tendinţele expansioniste. Acestea au fost ascunse sub propaganda protecţionismului creştinilor ortodocși din Imperiul Otoman, în plasa acestui discurs căzând şi românii care vedeau în Imperiul Rus un adevărat salvator. Pe fondul domniilor fanariote care anihilau puterea boierilor locali, dar care şi secătuiau cele două ţări, românii îşi îndreptau din ce în ce mai mult ochii spre Rusia. Ulterior, istoria va dovedi că întotdeauna intenţiile acesteia au fost acelea de anexare şi asimilare şi nu de eliberare.

Cea mai bună dovadă, care provine chiar din acea perioadă, este obţinerea Independenţei(1774) faţă de Imperiul Otoman a  Hanatului Crimeii. În realitate acesta a intrat sub influenţa Rusiei pentru ca în 1783 să fie anexat făţiş în Imperiul Ţarist. Aceasta a fost politica dusă în mod continu de către Rusia, care s-a înfăţişat ca un mare eliberator, dar doar pentru a-şi masca tendinţele expansioniste. Cu un teritoriu întins peste două continente şi mult peste capacitatea demografică a Imperiului Rus, ea a manifestat o continuă atracţie faţă de Europa.

În perioada 1768-1774 au avut loc mai multe războaie între imperiul ţarist şi cel otoman. Interesul Rusiei era acela de a îngloba în propriul teritoriu cât mai mult din lumea aflată sub influenţa Imperiului Otoman.

Dominaţia asupra celor două principate române, Ţara Românească şi Moldova, a fost una din mizele principale. De altfel, mare parte din ostilităţi s-au purtat pe teritoriul românesc şi cu resurse româneşti. Acest lucru a dus la înrăutăţirea puternică a situaţiei celor două provincii.

Războiul a fost încheiat prin Tratatul din data de 21 iulie 1774 de la Kuciuk-Kainargi. Dincolo de prevederile ce priveau alte provincii, Rusia se retrăgea din ţările române şi le lăsa la îndemâna turcilor, dar cu dreptul de a interveni pentru a „apăra” pe creştinii ortodocși din Imperiu.

Era vorba de fapt de o primă etapă, astfel încât Rusia să poată interveni în treburile interne ale celor două principate.

În urma acestui tratat Rusia obţinea ieşirea la Marea Neagră, o parte din Caucaz, suveranitatea nelimitată asupra portului Azov şi porturile Kerci si Enikale, ca şi teritoriul cuprins între râurile Bug şi Nipru.

În 1774 trupele austriece profită de situaţia îndelungată de război şi ocupă o parte a Moldovei. Această ocupaţie este reglementată juridic în 1775 în urma Convenţiei turco-austriece din 7 mai.

Deci, în 1775 partea de Nord-Vest a Moldovei este anexată de către Imperiul Habsurgic. Aceasta avea să fie denumită ulterior Bucovina. Rusia, deşi ar fi trebuit să fie garantul integrităţii, a acceptat această cedare. Scopul era de a face concesii pentru a-şi aduce mai aproape pe austrieci în lupta antiotomană. De asemenea, după anii de război purtaţi cu Turcia, imperiul rus avea nevoie de o perioadă de refacere. Se va dovedi că atunci când e vorba de reciprocitate, conceptul nu există în diplomaţia marilor imperii. Ulterior austriecii îşi vor urmări doar propriul interes făcând excepţie de la mâna pe care ruşii le-o întinseseră.

Ulterior chiar Rusia avea să anexeze o altă parte din Moldova.

Iată că fragmentarea moştenirii lui Ştefan cel Mare a început încă de la sfârşitul secolului al- XVIII-lea. Vecinul de la răsărit nu a putut lipsi nici de la această etapă. Părţi din viitoarea Românie erau folosite ca bunuri de schimb, fără a exista un drept juridic asupra acestora. Nici Rusia şi nici Imperiul Otoman nu erau proprietari peste Moldova, iar acestea nu aveau nici un drept legal pentru a semna tratatul care a dus la pierderea Bucovinei.

A urmat un şir întreg de acţiuni, care a dus la slăbirea principatului Moldovei, pentru ca în final ceea ce a rămas să se unească cu Ţara Românească în vederea formării statului român.